Creierul de șoarece „readus la viață” după înghețare: un pas important pentru știință, dar nu și pentru nemurire
Un studiu recent arată că cercetătorii au reușit să readucă la viață funcții neuronale într-un creier de șoarece după ce acesta a fost congelat și apoi reîncălzit. Rezultatele, publicate în revista PNAS, indică o posibilă schimbare de paradigmă în neuroștiințe, demonstrând că anumite structuri cerebrale pot supraviețui unei proceduri radicale de conservare. Cu toate acestea, specialiștii avertizează că suntem departe de posibilitatea de a readuce la funcționare un creier uman conservat.
Vitrificarea, cheia succesului
Metoda folosită de cercetători este cunoscută sub numele de vitrificare, o tehnică diferită de înghețarea clasică. În loc ca apa din țesuturi să formeze cristale de gheață, care distrug celulele, se folosesc substanțe crioprotectoare care transformă țesutul într-o stare asemănătoare sticlei. Această abordare evită daunele cristalinelor de gheață. Echipa a testat un nou protocol de vitrificare pe creierul de șoarece, reducând riscurile de umflare a țesutului și traumă celulară.
După conservare în azot lichid la minus 196 de grade Celsius și reîncălzire, cercetătorii au analizat secțiuni din hipocamp. Rezultatele au arătat că, deși nu toate probele și-au revenit, cele care au făcut-o au prezentat semne clare de procesare electrică și funcționare sinaptică. Ariel Zeleznikow-Johnston, neurocercetător care nu a fost implicat în studiu, a descris lucrarea drept „prima cercetare care arată recuperarea oricărei funcții electrofiziologice după ce un creier întreg a fost vitrificat și apoi reîncălzit”.
Implicațiile studiului: cercetare, transplant și limite
Deși perspectiva de a „readuce la viață” un creier uman este departe de realitate, descoperirea deschide noi orizonturi în cercetare. Păstrarea țesutului nervos într-o stare apropiată de cea naturală ar putea schimba modul în care sunt realizate studiile de neuroștiințe, crescând reproductibilitatea și reducând numărul de animale folosite. Autorii studiului menționează, de asemenea, utilitatea metodei în histologie și analize structurale.
Într-un orizont mai lung, implicațiile pentru medicina transplantului și criomedicină ar putea fi chiar mai importante. Dacă vitrificarea poate fi perfecționată, ar putea contribui la conservarea mai bună a organelor pentru transplant și, eventual, la noi modalități de protecție a sistemului nervos în traumatisme severe sau boli grave. Cu toate acestea, specialiștii avertizează că provocările tehnice sunt enorme, mai ales în cazul organelor de dimensiuni mari.
Faptul că o parte din țesutul cerebral poate reveni la activitate după un asemenea tratament obligă cercetătorii să regândească unele presupuneri despre fragilitatea absolută a circuitelor neuronale. Nu este vorba despre „stocarea” și „repornirea” minții, ci despre o posibilă rezistență mai mare a arhitecturii biologice a creierului. Autorii au subliniat că studiul reprezintă un pas important într-un domeniu dificil.
