Conform HotNews: Intervențiile hidrotehnice românești din secolul al XIX-lea au redus debitul brațului Chilia al Dunării de la 60% la aproximativ 40% din totalul fluviului, în timp ce celelalte două brațe, Sulina și Sfântu Gheorghe, au preluat restul de apă. Această redistribuție, explică directorul general al Institutului GeoEcoMar, Adrian Stănică, este rezultatul a peste 150 de ani de modificări hidrotehnice, nu al lucrărilor recente efectuate de Ucraina pe canalul Bâstroe.
Discuțiile privind scăderea nivelului Dunării au reaprins tensiunile legate de canalul ucrainean Bâstroe, care leagă Marea Neagră de brațul Chilia. Ucraina a realizat lucrări de întreținere la capetele canalului, ameliorând conectivitatea, însă speculațiile privind o posibilă „furtură” de apă dinspre România au persistat. Adrian Stănică respinge categoric aceste teorii, calificându-le drept „puerile și contrare legilor fizicii”.
Redistribuirea istorică a apelor Dunării
Potrivit directorului GeoEcoMar, situația actuală a debitelor pe brațele Dunării trebuie analizată în contextul evoluției sale istorice. În anul 1856, la finalul Războiului Crimeei, brațul Chilia recepționa peste două treimi din debitul Dunării, restul fiind distribuit către brațele Tulcea (care se ramifică ulterior în Sulina și Sfântu Gheorghe). Aceasta era distribuția naturală, cu aproximativ 66% pe Chilia, peste 20% pe Sfântu Gheorghe și restul pe Sulina.
Prima intervenție majoră, proiectată de Comisia Europeană a Dunării și implementată de inginerul Sir Charles Hartley în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a vizat îmbunătățirea navigației pe brațul Sulina prin tăierea meandrelor. Aceste lucrări au crescut panta hidraulică pe Sulina, determinând brațul să preia o cantitate mai mare de apă, în detrimentul Chilia. Ulterior, în secolul XX, alte intervenții, precum instalarea unui dig la Ceatal Izmail (care a sporit debitul spre brațul Tulcea) și rectificarea meandrelor pe brațul Sfântu Gheorghe în anii 1980, au contribuit la redistribuirea și mai accentuată a apei.
Rezultatul acestor intervenții, pe parcursul a aproximativ 150 de ani, este o modificare permanentă a echilibrului hidrologic. Dacă în 1860 circa 60% din debitul Dunării se scurgea pe Chilia, astăzi procentul a scăzut la aproximativ 40%, restul fiind direcționat către brațele Sulina și Sfântu Gheorghe, o mică parte ajungând și în complexul Razelm-Sinoie.
Impactul limitat al canalului Bâstroe
În ciuda reducerii procentului de apă, brațul Chilia rămâne, conform lui Adrian Stănică, cel mai activ braț al Dunării, chiar dacă preia doar 40% din debit. Aceste modificări sunt rezultatul unor cauze multiple, inclusiv a evoluției debitelor și a capacității fluviului de a transporta apă și sedimente către mare. Zona Chilia a fost, și rămâne, cea mai activă din deltă pe parcursul ultimului mileniu, însă intervențiile umane au perturbat acest echilibru dinamic.
Referitor la canalul Bâstroe, directorul GeoEcoMar consideră că impactul acestuia este strict localizat și se referă la redistribuirea debitelor între Bâstroe, brațul Stambulul Vechi și alte brațe secundare. Lucrările de dragaj efectuate pe brațul Chilia, în special la nivelul pragurilor, nu au, în opinia sa, un impact semnificativ la nivelul întregii delte. Fluviul Dunărea posedă o forță masivă, iar orice dragaj necesită intervenții frecvente pentru a fi menținut, implicând costuri mari de timp și bani.
Speculațiile conform cărora dragajele realizate la sute de kilometri aval de anumite bifurcații ar influența debitele Dunării sunt considerate „puerile și contrare legilor fizicii”. Adrian Stănică menționează că problema de la Bala, unde o formațiune stâncoasă reducea debitul Dunării și afecta navigația, a fost studiată de decenii, existând planuri de intervenție care, din păcate, nu au fost niciodată implementate.
Sursa: HotNews
