România se numără printre puținele țări din Europa și Asia Centrală (ECA) care prioritizează politicile industriale direcționate către firme specifice, în loc de sectoare economice largi. Un raport recent al Băncii Mondiale arată că, alături de Polonia și Bulgaria, peste 40% din intervențiile de politică industrială din România vizează companii individuale. În majoritatea celorlalte țări din regiune, această proporție este sub 20%.
România și achizițiile publice pentru inovare
În România, achizițiile publice pentru inovare reprezintă un instrument tot mai important de politică industrială. Țara noastră a testat scheme de achiziții pentru inovare prin programe co-finanțate de Uniunea Europeană, folosind achizițiile pentru a stimula firmele interne să dezvolte soluții noi în tehnologia medicală și infrastructura digitală, conform raportului Băncii Mondiale. Aceste inițiative se înscriu într-o tendință mai largă la nivel regional, unde achizițiile publice – echivalente cu aproximativ 10-15% din PIB în țări precum România, Polonia și Bulgaria – sunt tot mai mult analizate ca potențial instrument de politică industrială. Utilizarea sistematică a acestora în acest scop rămâne însă limitată în majoritatea țărilor din ECA, notează experții instituției.
Polonia și Serbia, modele regionale
Experiența regională evidențiază abordări diferite în utilizarea achizițiilor publice. Polonia a introdus prevederi privind conținutul local în licitațiile publice din infrastructură și apărare, obligând contractorii să achiziționeze o parte din inputuri pe plan intern și să colaboreze cu firme poloneze pentru transfer tehnologic, în special în sectoare precum transportul feroviar, energie și producția avansată. Serbia, la rândul său, a integrat achizițiile publice în strategia de dezvoltare a industriei auto, acordând tratament preferențial companiilor care îndeplinesc cerințe de aprovizionare internă sau care creează locuri de muncă la nivel local.
ECA și politicile industriale post-pandemie
La nivelul întregii regiuni ECA, politicile industriale au cunoscut o expansiune semnificativă după 2020, în contextul pandemiei COVID-19, al șocurilor din lanțurile de aprovizionare și al creșterii incertitudinii economice. Ulterior, prioritățile s-au mutat către securitate energetică și alimentară, tranziția verde, eficiență energetică, inovare și reziliența lanțurilor de aprovizionare. Statele cu venituri ridicate, inclusiv din ECA, tind să vizeze mai des firme specifice, în timp ce economiile cu venituri medii se concentrează mai degrabă pe sectoare largi sau pe politici de reglementare. Măsurile de politică industrială în ECA includ frecvent instrumente comerciale, într-o proporție mai mare decât în alte regiuni, în timp ce în Uniunea Europeană și China predomină subvențiile interne. Țările cu venituri mai mici se bazează mai mult pe tarife și măsuri netarifare, cu niveluri tarifare medii de până la 12%, semnificativ mai mari decât în economiile dezvoltate.
Din 2009, țările din ECA au anunțat peste 2.600 de politici industriale. Rusia și Turcia sunt cei mai activi actori din regiune, cumulând împreună peste 70% din totalul intervențiilor.
