România, deși se laudă cu resurse energetice semnificative, riscă să își vadă industria sufocată de costurile ridicate ale energiei. În timp ce țara se numără printre primele din Uniunea Europeană cu o dependență redusă de importuri energetice, companiile românești plătesc mai mult pentru energie decât cele din Germania, Franța sau Italia.
O industrie în dificultate
Situația actuală este îngrijorătoare. Datele arată o scădere a producției în sectoare cheie. Metalurgia funcționează sub capacitate, iar producția de îngrășăminte a fost suspendată. În industria hârtiei, costul gazelor naturale depășește pragul de viabilitate, iar unele fabrici au recurs deja la oprirea temporară a activității. Compensațiile europene pentru costurile indirecte de carbon au scăzut drastic, iar deficitul comercial în sectoarele afectate a crescut semnificativ.
Criza nu este doar românească, ci europeană. Totuși, România pare să o traverseze fără instrumentele de protecție de care beneficiază alte state membre. Marii consumatori industriali au fost excluși de la schema de plafonare a prețului energiei, o eroare de politică publică cu consecințe vizibile.
Măsuri insuficiente și efecte ireversibile
Diferența majoră față de crizele anterioare constă în caracterul ireversibil al deciziilor luate. O capacitate industrială pierdută, cum ar fi o oțelărie sau un combinat chimic, nu se reface rapid. Necesită ani de pregătire, capitaluri masive și know-how specializat. Comunitățile monoindustriale și lanțurile valorice rupte se reconstruiesc greu.
Companiile care au investit în eficiență energetică și surse regenerabile operează la capacitate mai mare. Acestea sunt însă excluse de la mecanismele europene de compensare a costurilor de carbon. Ele suportă integral costurile tranziției, concurenând cu produse importate din afara UE, fabricate cu energie mult mai ieftină.
Prioritate: predictibilitatea
Pentru a rezolva problemele, trebuie înțeles că decarbonizarea este un instrument de competitivitate. Calea corectă este investiția în inovare, automatizare și digitalizare, reducând astfel consumul de resurse și, implicit, emisiile de carbon. O politică de decarbonizare care ignoră această logică riscă să mute producția în zone non-UE, unde se produce mai poluant și mai ieftin.
Companiile cer predictibilitate, reguli stabile și procese rapide. Un cadru legislativ și fiscal previzibil este mai valoros decât subvențiile incerte. Recent, Parlamentul a adoptat un amendament care prevede finanțarea schemei de compensare a costurilor indirecte de carbon. Industria nu poate fi lăsată la discreția alocărilor politice anuale. Un plafon fix și clar este esențial.
Viorel Băltărețu, secretar de stat în Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului, a subliniat că problema necesită o coordonare puternică între Ministerul Economiei, Ministerul Energiei și Ministerul Finanțelor, sub coordonarea prim-ministrului. Fără această abordare, măsurile parțiale vor fi insuficiente.
